Judeţul
Hunedoara. Repere militare
Pasaj din cartea Sub faldurile tricolore
1. Valea Jiului
Ca fiecare palmă de pământ din
acest judeţ ce musteşte de istorie,
partea sudică a judeţului Hunedoara,
având denumirea generică de Valea Jiului, are de asemenea bogate
tradiţii militare. Asta în ciuda faptului că în Vale nu a existat în permanenţă o garnizoană militară, structurile
militare fiind dislocate aici cu
intermitenţe sau doar participând la acţiuni militare desfăşurate în zonă în
contextul unor evenimente istorice majore.
Printre
primele dovezi arheologice care atestă existenţa unei organizări militare în
această parte a judeţului, se numără fortificaţia de pe înălţimea Piatra
Cetăţii sau Dealul Bolii (904 m) în hotarul comunei Băniţa, din apropiere de
Petrila. Există o analogie în ceea ce priveşte datarea acestei fortificaţii cu
cea a cetăţii de la Costeşti, ceea ce confirmă ipoteza că aceasta a fost un
centru tribal, inclus apoi de Burebista în vastul sistem de apărare din zonă,
având rolul de a supraveghea accesul în pasurile Vâlcan şi Merişor.
În
cea de-a treia campanie din primul război
daco-roman (101-102) trupele conduse
de însuşi împăratul Traian au
traversat Valea Jiului trecând prin Pasul Vâlcan şi prin Defileul Jiului,
cucerind apoi prin luptă fortificaţiile de pe fiecare înălţime şi înaintând
implacabil spre Sarmisegetuza. La
intrarea în zona Petroşaniului dinspre sud, Traian a primit o solie de pace de
la Decebal, pe care însă a refuzat-o. Şi în al doilea război daco-roman
(105-106) una din direcţiile pe care au înaintat trupele romane a fost Defileul
Jiului, apoi prin Depresiunea Petroşani şi Pasul Merişor.
În
sec. al XIII-lea, teritoriul actual al Văii Jiului, cât şi Ţara Haţegului, ce
făceau parte din Banatul Severinului, au fost integrate începând de pe la
1272-1276 voievodatului lui Litovoi, care se întindea astfel pe ambii versanţi
ai Carpaţilor Meridionali. Anexarea acestui teritoriu a stârnit mânia regelui
Ungariei Ladislau al IV-lea care a trimis o expediţie militară de represiune,
sub comanda magistrului Gheorghe. În lupta crâncenă ce a avut loc probabil pe
aliniamentul reprezentat de valea râului Bărbat, voievodul Litovoi a căzut
eroic, iar unul din comandanţii oastei inamice, comitele Petru zis Pirus a fost
grav rănit. Înfrângerea nu a afectat individualitatea şi deplina autonomie a
voievodatului românesc condus de Bărbat
şi ulterior de către urmaşii acestuia, menţinând relaţiile de vasalitate destul
de elastice faţă de regatul arpadian.
În
prima jumătate a lunii octombrie 1599, o parte din trupele domnitorului Mihai Viteazul, sub comanda banului Udrea şi
a fraţilor Buzeşti au folosit „Drumul cel mare” ce trece prin Pasul Vâlcan în
marşul lor spre zona Bătăliei de la Şelimbăr (18/28 oct. 1599). Tot prin cel mai înalt pas din Carpaţii
Meridionali (1621 m altitudine) a trecut însuşi Mihai Viteazul în drum spre
Praga, pentru a cere sprijin împăratului Austriei Rudolf al II-lea.
Bariera
constituită de Munţii Parâng, Munţii Vâlcan şi Munţii Retezat ce împrejmuiesc
Valea Jiului, precum şi faptul că Defileul Jiului ca şi pasurile Vâlcan şi Merişor
asigură una din puţinele legături între Transilvania şi Oltenia, fac ca această
zona să aibă o valoare strategică, constituind teatrul unor importante
operaţiuni militare desfăşurate în Primul şi în Al Doilea Război Mondial.
În Primul Război Mondial, locuitorii Văii
Juilui au fost martorii unor bătălii crâncene purtate de trupele române, în
special Divizia 11 infanterie, în campania din anul 1916, pentru a ocupa bazinul
carbonifer al Petroşaniului şi a debuşa în zona depresionară a Haţegului.
Într-un decurs de două luni, s-au desfăşurat
bătălii succesive în care ostaşii români s-au comportat eroic, dar în cele din
urmă, suferind pierderi grele în faţa unui inamic net superior ca forţe şi
tehnică de luptă, trupele române au fost nevoite să se retragă spre Târgu Jiu.
În cursul luptelor din octombrie, generalul Ion Dragalina, aflat la comanda Armatei
a I-a de numai două zile, pe timpul recunoaşterii în defileul Jiului este rănit (12 octombrie 1916) şi peste două săptămâni
decedează la Bucureşti. Pe locul unde a fost atacat s-a ridicat după 10 ani, un monument.
După 1 Decembrie 1918, Armata
Română a revenit în Valea Jiului, misiunea trupelor dislocate aici fiind de
a asigura liniştea şi ordinea publică
precum şi buna desfăşurare a extracţiei de cărbune. Prima unitate trimisă în
această zonă a fost B.II / R.10 Vânători. La scurt timp a fost trimis aici şi
B.I din acelaşi regiment, care era dislocat la Simeria. Între 5 Decembrie 1918
– 1 Martie 1920 (dată la care s-a
îmbarcat pentru a se deplasa la Deva) Regimentul 10 Vânători a executat misiuni
de reprimare a mişcărilor socialiste şi a grevelor din Valea Jiului, de
dezarmare a Gărzilor Naţionale şi a populaţiei din zonă.
Extracţia de cărbune fiind un obiectiv major
pentru economia românească în dezvoltare, în scopul de a asigura desfăşurarea
normală a acestei activităţi au mai fost aduse în Bazinul Carbonifer Petroşani
B.II din Regimentul 26 Infanterie Craiova
în perioada Octombrie – 20 Decembrie 1919, iar din 3 Decembrie 1919 până în 20 Martie 1920 Regimentul
7 Vânători. În perioada următoare, pentru scurte intervale de timp au fost
dislocate în Valea Jiului batalioane din
Regimentele 6 şi 8 Vânători, 92 Infanterie Orăştie, Regimentul 1 Artilerie
Munte Tg. Jiu şi 31 Infanterie Calafat.
O perioadă mai mare de timp – între 1 iulie 1920-28 octombrie 1928
- a fost dislocat în Valea Jiului B.I /
Regimentul 18 Infanterie Gorj.
Înfiinţat la 1 august 1923 prin
transformarea Regimentului 19 Vânători, Batalionul 9 Vânători de Munte şi-a
desfăşurat activitatea până la 31 august 1940 în garnizoanele Satu - Mare şi
Sighet. După impunerea Dictatului de la Viena din 30 august 1940, batalionul a
fost dislocat în Vulcan. Aici a participat la stoparea acţiunilor legionare din
21-23 ianuarie 1941 şi dezarmarea populaţiei civile din zonă, iar după
militarizarea Societăţii Carbonifere Petroşani la 20 februarie 1941 a asigurat
ordinea la Primăria Vulcan şi paza unor obiective în alte localităţi din Valea
Jiului.
După ce, în componenţa Brigăzii 2 Mixtă Munte
fiind, s-a acoperit de glorie în luptele purtate pe teritoriul Basarabiei,
Transnistriei, în teritoriul de dincolo
de Bug şi Nipru, precum şi în apărarea litoralului Mării Azov, la data de 30
noiembrie 1941 (după şase luni de marşuri
şi lupte grele), batalionul a fost adus în ţară pentru refacere. În ziua
de 7 iulie 1942, fiind în compunerea Diviziei 2 Munte Deva, B.9 V.M. Vulcan a
plecat din nou pe front, unde a participat la luptele din Munţii Caucaz şi
din Peninsula Crimeea.
În luna mai 1942, după evacuarea din Crimeea,
operaţie organizată şi condusă de Corpul de Munte român, batalionul s-a
înapoiat în Vulcan. Aflându-se în componenţa Grupului 5 din Divizia 2 Munte
Deva, Batalionul 9 V.M. Vulcan a participat la luptele pentru eliberarea
Ardealului, precum şi pe Frontul de Vest, până în apropiere de Praga, unde se
găsea la data de 9 Mai 1945, data semnării capitulării de către Germania
hitleristă. De aici, după un marş de aproape o lună de zile, se întoarce în
fosta garnizoană de reşedinţă, Sighet.
După terminarea celui de-al
Doilea Război Mondial, la 15 iulie 1949 a luat fiinţă în Valea Jiului Direcţia
Detaşamentelor Militare de Muncă.
Având în compunere 9
Detaşamente de muncă şi o organizare de tip militar (secţii, brigăzi şi grupe)
D.D.M.M. din Valea Jiului a participat cu efective (care la începutul anului 1951 totalizau
30.000 de oameni), atât la extracţia de cărbune, cât şi la construcţii civile
şi industriale. Începând cu 15 ianuarie 1951 se înfiinţează în Valea Jiului
Oficiul Detaşamentelor de Muncă din Industria Cărbunelui, cu un regulament
propriu de funcţionare ce prevedea şi obligaţiile unităţilor miniere.
Detaşamentele Militare de Muncă din Valea Jiului au avut ca misiune de bază
sporirea producţiei de cărbune. Aceasta a crescut constant de la an la an, în
1958 contribuţia celor 7 detaşamente existente, având un efectiv de 22.861
militari fiind de 3.638.168 tone, reprezentând 30,4 % din întreaga producţie a
Bazinului Carbonifer Petroşani. Concomitent cu misiunea lor de bază, au asigurat calificarea unui număr
mare de militari, dar şi alfabetizarea prin cursuri de scurtă durată. Reducerea
investiţiilor şi a personalului în unele sectoare de activitate au determinat
desfiinţarea Detaşamentelor Militare de Muncă din Valea Jiului, între 1 iulie –
31 decembrie 1958 trecând în rezervă din
aceste unităţi circa 25.000 de ostaşi mineri şi constructori. O parte dintre
aceştia au rămas însă în zonă, continuându-şi activitatea în minerit.
O altă filă din istoria
prezenţei militare în Valea Jiului o reprezintă înfiinţarea în data de 13
septembrie 1977, la scurt timp după Revolta minerilor de la Lupeni din 1977, a
Detaşamentului nr.1 de Lucrări Miniere Petroşani, subordonat Direcţiei Lucrări
în Economia Naţională. Având la înfiinţare un efectiv de 1.338 militari,
proveniţi din Ministerul Apărării Naţionale, dar şi din Ministerul de Interne,
detaşamentul a ajuns în 1982 la un efectiv de circa 3.000 militari. În această
perioadă au fost mutate în Valea Jiului multe cadre militare de diferite arme,
dintre acestea un număr însemnat fiind
reprezentat de categoria tinerilor ofiţeri şi subofiţeri.
O bună parte dintre aceştia au
încadrat, după desfiinţarea unităţilor militare din minerit, noile structuri
militare înfiinţate în Valea Jiului. Creşterea numerică a efectivelor şi nevoia
unei organizări mai eficiente a acestora a determinat desfiinţarea la data de
18 decembrie 1983 a Detaşamentului de lucrări miniere şi înfiinţarea, începând
cu 20 decembrie 1983 a Brigăzii 54 Lucrări Miniere.
Subordonată Direcţiei Lucrări
în Economia Naţională şi având în compunere 3 batalioane cu un efectiv de 3.881
militari, aceasta a deservit toate exploatările miniere de subteran,
contribuţia la extracţia de cărbune fiind în 1984 de circa 22% din producţia
Văii Jiului. Tot nevoia de mai mult cărbune şi de o mai bună organizare a
determinat reorganizarea brigăzii, începând cu 1 ianuarie 1985 pe trei
batalioane corp aparte, astfel: B.431 Lucrări Miniere Petroşani, B.435 Lucrări
Miniere Vulcan şi B.434 Lucrări Miniere Lupeni, cu un efectiv total de 4.387
militari. Sarcinile de plan fiind tot mai mari, activitatea armatei la
extracţia de cărbune a devenit o misiune de importanţă deosebită, aspect
reflectat de creşterea efectivelor Bg.54 L.M. în 1986 la 6.459 militari şi înfiinţarea
a încă unui batalion (B.429 Lupeni), dar şi de vizitarea acestei mari unităţi
de către ministrul Apărării Naţionale gl.col. Vasile Milea, precum şi de
controlul şi îndrumarea ei permanentă de
către D.L.E.N. şi eşaloanele superioare.
Conform Ordinului B.3/ 0615 din
24.04.1988, începând cu 15 iunie 1988 Bg.54 L.M. trei dintre batalioanele din
compunere se desfiinţează, B.431 L.M. Petroşani transformându-se în
Detaşamentul de Construcţii Nr.21 Petroşani. Scăderea producţiei de cărbune a
determinat înfiinţarea la 15 septembrie
1988 a încă două detaşamente: Detaşamentul 22 Construcţii Vulcan şi
Detaşamentul 23 Construcţii Lupeni.
După evenimentele din Decembrie
1989, armata a fost retrasă din minerit. Prin desfiinţarea detaşamentelor
miniere la data de 1 martie 1990, aceasta a încheiat un capitol inedit din
existenţa sa pe meleagurile Văii Jiului, o misiune foarte grea soldată cu
pierderi enorme pentru timp de pace. În perioada 13 septembrie 1977 – 1 martie
1990, s-au aflat la datorie în Valea Jiului aproape 100.000 de militari care şi-au
îndeplinit stagiul militar, precum şi un mare număr de cadre. Tributul de
jertfă însemnă pentru aceeaşi perioadă de timp 80 de morţi şi 18 invalizi în
acidente individuale, colective, dar şi în catastrofe petrecute în subteran.
Peste 100 de cadre şi o
importantă bază materială devin disponibile în Valea Jiului după desfiinţarea
unităţilor miniere. Acest aspect, cât şi tradiţia vânătorilor de munte în
această zonă, au servit drept principale
argumente în susţinerea memoriului înaintat conducerii statului român şi M.Ap.N.
de către lt.col. Belu Ioan din postura de primar al municipiului Petroşani.
Odată aprobat memoriul, începând cu data de 15.03.1990 se înfiinţează Brigada 7
Vânători de Munte „Burebista”, subordonată Armatei a III - a de la Craiova şi având
în subordine: B.10 Vânători de Munte la Petroşani (nou înfiinţat), B.39 Vânători de Munte la Tg. Jiu, un batalion
vânători de munte cu efective reduse de cadre şi Divizionul 58 Aruncătoare
Vulcan.
Majoritatea cadrelor au
provenit din detaşamentele militare de lucru, dar şi din alte unităţi de
vânători de munte din armata română. Armata a devenit din nou o prezenţă activă
în Valea Jiului, desfăşurând activităţi cu prilejul sărbătoririi unor
evenimente din istoria poporului nostru ca retrageri cu torţe, depuneri de
coroane, etc., cât şi pentru combaterea unor calamităţi în zonă (inundaţii,
deszăpeziri, incendii de pădure, etc.).
An de an, în poligonul de instrucţie alpină
din Cheile Tăii au fost primiţi cursanţii Colegiului Naţional de Apărare,
precum şi ataşaţii militari acreditaţi la Bucureşti şi s-a participat la
conservarea şi întreţinerea Rezervaţiei Naturale din Munţii Retezat. După 8 ani
de existenţă, la 15 august 1998 Bg. 7 V.M. „Burebista” precum şi Divizionul 58
Aruncătoare Vulcan au fost desfiinţate, iar în anul următor, la 1 iulie 1990 a
fost desfiinţat pentru a treia oară B.10 Vânători de Munte, după 9 ani de
activitate.
O mare parte din cadrele care
încadrau aceste unităţi, trecute în rezervă în condiţiile Ordonanţei de Guvern nr.
7 / 1998 au rămas în Valea Jiului şi
activează în prezent în Asociaţia Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „Valea Jiului” Petroşani.
O prezenţă mai îndelungată în
Valea Jiului a avut-o Centrul Militar Municipal Petroşani. Înfiinţat în 23
octombrie 1950 sub denumirea de „Comisariat Militar”, a primit la data de 17
februarie 1968 denumirea de Centru Militar Municipal, fiind subordonat
Centrului Militar Judeţean Hunedoara. După 49 de ani de activitate, ca urmare a
procesului de restructurare a armatei,
acesta este desfiinţat la data de 3 iunie 1999. În cadrul acestei
structuri militare şi-au desfăşurat activitatea o parte din membrii A.C.M.R.R.
„Valea Jiului” printre care col.(r) Beke Wiliam, comandant al acestuia între
1950 – 1974, col. (r) Groza Emilian - comandant
între 1988-1990 şi 1997-1999.
Primele elemente de strategie
militară le întâlnim de pe timpul dacilor, prin fortificaţiile de baraj cu o
lungime de 2 km la Porţile de Fier ale Transilvaniei şi cu o lungime de 2,5 km
la Cioclovina Ponor. După războaiele daco-romane, întâlnim un fort roman la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde au staţionat trupele din Legiunea a IV-a
Flavia Felix, retrase în anul 271, o dată cu retragerea aureliană.
În perioada medievală întâlnim
ca organizare grupuri de localnici înarmaţi, conduse de cnezii locali şi care
se constituiau şi acţionau numai în situaţii de primejdie sau conflict, neavând
deci o structură permanentă. Pe timpul războaielor la care participau, cnezii
haţegani formau un corp distinct în cadrul armatei imperiale, fiind subordonaţi
pe linie militară împăratului de la Viena.
În anul 1764, Compania a II-a din Regimentul de
graniţă, care îşi avea sediul la Orlat, este dislocată în oraşul Haţeg, iar
Compania a III-a din cadrul aceluiaşi regiment este dislocată în satul Râu Alb
de lângă Haţeg. Aceste companii de grăniceri, formate în marea lor majoritate
din locuitori din zonă, vor fi menţinute în aceste garnizoane până în anul
1851. Având în vedere mişcările revoluţionare care au zguduit Europa în anii 1848-1849
precum şi posibilitatea ca aceste unităţi militare, prin componenta lor umană,
să devină centre de coagulare a luptei popoarelor aflate sub stăpânirea
Imperiul Austro-Ungar, împăratul ordonă desfiinţarea acestor unităţi.
După
încheierea Primului Război Mondial, când Transilvania a revenit la „patria
mamă”, România, în Ţara Haţegului putem semnala prezenţa unei subunităţi de
artilerie antiaeriană de nivel baterie în Munţii Retezat, pe Cleanţul Cozmii,
la altitudinea de 1795 metri, care va continua să funcţioneze, sub diferite
forme până în anii ‘60, când va fi înfiinţat un regiment de rachete antiaeriene
(R. 15 R.A.A.) la Hunedoara.
În perioada de după 1947 şi
până la trecerea la organizarea administrativă pe judeţe a României, în oraşul
Haţeg a funcţionat Comisariatul Militar Raional
Haţeg şi o companie de pază care asigura paza la comisariat, tribunal şi la baza
de recepţie a cerealelor.
În anul
1937 începe construcţia unui depozit de carburanţi pe raza administrativă a
localităţii Bretea Streiului. Devenit Depozitul 265 C.L., a fost comandat în perioada 1993-2000 de lt.col. Cernea Nicolae,
iar în anul 2003 este desfiinţat, ca urmare a nevoilor de restructurare şi
reformare a armatei în vederea aderării la NATO.
În anul
1962 lângă localitatea Sânpetru, la 13 km de Haţeg, a început construcţia
Divizionului 3 Rachete Antiaeriene care făcea parte din Regimentului 15 Rachete
Antiaeriene, comanda acestuia fiind încredinţată mr. Suhai Petru.
În scurt
timp de la înfiinţare, prin efortul comun al personalului care îl deservea şi
sub comanda unor ofiţeri deosebit de pricepuţi, intră în rândul trupelor
operative şi trece la apărarea antiaeriană necontenită a obiectivului
Hunedoara, devenind o unitate luptătoare de elită în cadrul trupelor de rachete
antiaeriene, fapt confirmat de rezultatele obţinute pe timpul tragerilor de luptă efectuate în
poligoanele din ţară şi din fosta U.R.S.S. Merită amintiţi comandanţii care au
avut o contribuţie majoră la construirea şi modenizarea unităţii, precum şi
aceia care au luptat pentru a obţine şi, mai ales, a menţine prestigiul de care
s-a bucurat această unitate: col. (r) Laibăr Petru, col. (r) Şerbulescu Nicolae şi col. (r)
Ciorba Emil.
În anul
2003, prin desfiinţarea divizionului se pune punct prezenţei singurei unităţi
din Ţara Haţegului aflată în serviciu de luptă permanent, adică în stare să
doboare o ţintă aeriană în orice condiţii de timp, anotimp şi stare a vremii în
cel mult şase minute de la alarmare.
Înfiinţat
în anul 1940, Depozitul 105 C.L. de la Baru Mare a aparţinut şi el garnizoanei
Haţeg. În această unitate, între anii 1988-2001 şi-a desfăşurat activitatea în
calitate de şef de stat major lt.col. Răducanu Costică. Unitatea a fost desfiinţată
în anul 2006.
În anul
1977 lângă oraşul Haţeg s-a înfiinţată U.M. 01420 ca depozit al Comandamentului
Artileriei, primul comandant fiind col. Marian Ilie.
În
imediata apropiere a oraşului Haţeg, în anul 1981 a fost înfiinţată U.M. 02332
ca depozit al Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, unde şi-au desfăşurat
activitatea în calitate de comandanţi lt.col. (r) Arghire Sorel, în perioada
1990-2003 şi lt.col. ing. (r) Oniceag Dumitru, în perioada 2003-2007.
În
concluzie, putem afirma că din punct de vedere militar, oraşul Haţeg a fost,
până în anul 2003, o garnizoană destul de mare în care funcţionau cinci unităţi
militare, personalul militar şi civil care lucra în aceste unităţi depăşind 250
de persoane. La acest număr putem adăuga membrii familiilor acestora, precum şi
bărbaţii din Ţara Haţegului care de-a lungul anilor şi-au satisfăcut stagiul
militar obligatoriu sau au participat la diferite forme de pregătire organizate
pentru cadrele militare în rezervă.
Putem
afirma cu mândrie că nu există în Ţara Haţegului familie care, în ultimii 45 de
ani, să nu-şi fi adus contribuţia la apărarea patriei în cadrul garnizoanei
Haţeg.
În urma cuceririi Daciei de către romani, începe şi
istoria militară a localităţii, pe dealul Sânpetru descoperindu-se urmele unui
castru roman, în care era instalat un post de pază al Legiunii a XIII-a Gemina,
pentru a controla producţia de fier din zonă.
Prima atestare documentară a unei cetăţi în
Hunedoara o găsim în anul 1278, când în Ungaria domnea Casa de Anjou, iar pe la
1340 nişte negustori sibieni au fost năpăstuiţi de soldaţii garnizoanei
Hunedoara. Exista deci o garnizoană care avea în pază drumul comercial care
lega Sibiul şi Transilvania de Turnu-Severin şi de acolo mai departe pe Dunăre
spre Europa.
În anul 1409, regele Ungariei Sigismund de
Luxemburg înnobilează pe cneazul Voicu din Cinciş şi îi dăruieşte domeniul
Hunedoarei, pentru faptele de arme săvârşite. În anul 1443 Iancu de Hunedoara,
fiul lui Voicu începe construcţia castelului, care are loc în mai multe etape,
acesta devenind cea mai mare construcţie medievală din ţară, cu dublă
funcţionalitate, civilă şi militară.
Deoarece zona era bogată în minereu de fier, iar
Hunedoara devine un târg de comercializare a fierului, în castel se instalează
o garnizoană militară de circa 20-30 de mercenari, pentru menţinerea ordinii în
târg, supravegherea drumurilor şi strângerea dărilor. Acest lucru s-a menţinut
până în anul 1854 când are loc un incendiu, iar castelul se degradează şi
devine nelocuibil.
Prezenţa militară în Hunedoara se reia la mijlocul
secolului XX, aici urmând a-şi desfăşura activitatea mai multe unităţi
militare. La 11 noiembrie 1949 la Hunedoara a luat fiinţă un Divizion de
artilerie antiaeriană care avea în compunere 4 baterii dotate cu tunuri
antiaeriene calibrul 37 mm şi 88 mm, dispuse în jurul oraşului. Divizionul se
transformă ulterior în Regimentul 15 artilerie antiaeriană mixt având în dotare
tunuri antiaeriene de calibru mic şi mijlociu 37 mm, 76,2 mm şi 100 mm, de
provenienţă rusească.
În contextul înfiinţării în anul 1959 a primei
unităţi de rachete antiaeriene din ţară pentru apărarea capitalei, ţinând cont
şi de profundele transformări organizatorice, de regândire a principiilor de
întrebuinţare în luptă a marilor unităţii şi unităţilor, precum şi de puternica
dezvoltare industrială a judeţului Hunedoara, în anul 1962 Regimentul 15
artilerie antiaeriană mixt se transformă în Regimentul 15 rachete şi artilerie
antiaeriană. În cursul aceluiaşi an începe pregătirea cadrelor pentru noua
tehnică de luptă în localitatea Mihai Bravu din judeţul Giurgiu, iar în anul
1963 s-a intrat în dispozitiv.
Regimentul 15 Rachete şi artilerie antiaeriană avea
în compunere 4 divizioane de foc şi un divizion tehnic. Divizioanele de foc au
fost amplasate în următoarele localităţi din judeţul Hunedoara: Haţeg (Sânpetru),
Orăştie, Vadul Dobrii şi Ilia (Sârbi), iar divizionul tehnic la Hunedoara.
Iniţial, divizioanele de foc au fost dotate cu
complexul de rachete ,,Dvina”, înlocuit în anul 1985 de sistemul S-75M3 ,,Volhov”,
ambele de provenienţă rusească.
Fiecare divizion de foc, precum şi divizionul
tehnic aveau în organică şi o baterie de artilerie antiaeriană, calibrul 57 mm
pentru apărarea antiaeriană la înălţimi mici. În anii ’80, bateriile de
artilerie antiaeriană au fost scoase din dotare şi înlocuite cu câte un pluton
de 4 mitraliere antiaeriene MR-4 de calibrul 14,5 mm de provenienţă românească.
Regimentul precum şi cele 5 divizioane aveau
indicativ de unitate militară, astfel că în Hunedoara erau două unităţi
militare: regimentul –U.M. 01933 şi divizionul tehnic – U.M.01852.
În cadrul regimentului se afla şi punctul de
comandă al acestuia, de tip semiîngropat. Aici exista o tură de serviciu
permanent asigurată printr-un şef de
tură, ofiţer în statul major şi un ofiţer de serviciu pe transmisiuni cu echipele
aferente.
Tot aici se afla şi punctul de dirijare al aviaţiei
militare deservit de un ofiţer. Punctul de comandă era apărat de o baterie de
artilerie antiaeriană calibrul 57 mm, care apăra şi divizionul tehnic, înlocuită
ulterior cu un pluton de mitraliere antiaeriene MR-4.
Regimentul 15 rachete şi artilerie antiaeriană a participat
cu efective de militari şi tehnica din
dotare la aplicaţii şi trageri de instrucţie şi de luptă atât în poligoanele
din ţară (Capul Midia), cât şi din URSS (Marea Caspică-Aşuluk).
Tragerile reale cu rachete se executau în URSS,
după un antrenament desfăşurat în poligonul de la Capul Midia. La aceste
trageri participau două divizioane de foc şi divizionul tehnic, cu personalul
şi tehnica aferente. De regulă, aceste trageri aveau loc din 2 în 2 ani, prima
în anul 1964, iar ultima în 1989.
La tragerile efectuate peste hotare, cât şi la
pregătirea tehnicii pentru tragere, regimentul a primit calificative de foarte
bine atât din partea conducerii poligonului de la Aşuluk, cât şi din partea
Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. La tragerile din 1987 deşi
ţintele au fost lovite din plin, iar conducerea poligonului Aşuluk a fost
încântată de rezultate, spre stupoarea românilor, la şedinţa de bilanţ,
regimentul a primit calificativul de ,,satisfăcător”. Acest lucru s-a datorat
faptului că în România avusese loc un referendum pentru reducerea armamentelor,
care a nemulţumit conducerea politică a
URSS.
La întoarcerea în ţară această nedreptate a fost
reparată, Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului acordând
regimentului calificativul ,,foarte bine”.
Regimentul a participat cu efective de militari la
muncile agricole şi la alte lucrări din economia naţională, precum şi la
prevenirea şi lichidarea urmărilor unor inundaţii şi alte calamităţi naturale.
Regimentul 15 rachete şi artilerie antiaeriană a fost desfiinţat în luna mai
2003.
În perioada anilor 1988-1997 lt.col. Ţonea Vasile, a
fost comandantul divizionul de rachete de la Ilia (Sârbi), în prezent fiind membru
al asociaţiei judeţene şi consilier
municipal în Consiliul Municipal Deva.
Din rândul cadrelor militare ce şi-au desfăşurat o
parte din activitate în regimentul
hunedorean, patru au ajuns generali după cum urmează: Dumitrescu Dumitru
– comandant al Şcolii Militare de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi
Radiolocaţie de la Braşov; Toma Ioan – şeful armei rachete şi artilerie
antiaeriană de la Corpul 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara; Ciobanu Emil –
comandant al Corpului 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara; Zete Vasile –
locţiitor al şefului Direcţiei Planificare Strategică din Statul Major General.
Divizionul Tehnic care era dispus în garnizoana
Hunedoara, deservea toate cele 4 divizioane de foc ale regimentului şi avea
următoarele atribuţii: era depozit de rachete, verifica periodic echipamentele
electronice ale rachetelor, executa alimentarea rachetelor cu componentele de
carburanţi, pregătirea rachetei şi echiparea ei cu încărcătura de luptă.
De la începutul anilor 1990 în incinta Regimentului
15 rachete şi artilerie antiaeriană a fost dislocat şi Batalionul de Geniu al
Corpului 2 Apărare Antiaeriană din Timişoara ca unitate militară separată,
având comandant pe col. Siling Ioan. Ulterior Batalionul a fost redus la o
companie care a fost desfiinţată în anul 2003.
Din anul
1956 până în anul 1990 în garnizoana Hunedoara a fost dislocat pentru diferite
perioade de timp un detaşament de militari de la Batalionul de Căii Ferate din
Aiud compus din 40-50 de militari, care se ocupa cu întreţinerea căilor ferate
uzinale din Combinatul Siderurgic Hunedoara.
Deşi nu avea ca reşedinţă garnizoana Hunedoara, ci
localitatea Băcia situată la cca 10 km distanţă, aici a luat fiinţă în anul
1948 un nod radiotehnic, transformat ulterior în companie de radiolocaţie, apoi
batalion de radiolocaţie. Acesta punea la dispoziţia punctului de comandă al
Regimentului 15 rachete şi artilerie antiaeriană şi punctului de dirijare a
aviaţiei militare, datele necesare.
Orăştia, aşezământ istoric cu o
vechime de peste 750 de ani, situat pe o direcţie geo-strategică principală Poarta Mureşului, reprezintă un element
de referinţă în cadrul strategiilor militare ale diferitelor epoci, începând
din perioada războaielor daco-romane şi până în zilele noastre. Sunt demne de
amintit cetăţile dacice situate în Munţii Orăştiei: Costeşti, Blidaru, Piatra
Roşie, Grădiştea Muncelului.
În perioada medievală
documentele istoriografice existente nu sunt în măsură să scoată în evidenţă
Orăştia ca obiectiv de importanţă militară deosebită.
Începând însă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, Orăştia devine o garnizoană militară de prim
rang, fapt dovedit de arhivele militare ce se găsesc la Viena şi Budapesta.
Potrivit acestor documente, în
Orăştie a fost construită o cazarmă după anul 1850, care a fost preluată de
către o comisie locală formată din reprezentanţi ai oficialităţilor oraşului
Orăştie, devenind bun al patrimoniului local. Până la data construirii
cazărmii, datorită necesităţilor amplasării unor unităţi militare, au mai existat
7 cazărmi construite în urma acordurilor cu statul austriac, pe domenii
particulare, printre care amintim casa lui Hozatscha, Richter,
Orbonas, Schober şi a lui Wagner.
Din studiile de arhivă rezultă
că fenomenul militar în garnizoana oraşului a fost bine conturat şi structurat,
fiind consemnat ca factor de stabilitate, în funcţie de interesele Imperiului
Austro-Ungar, pentru Transilvania, în mod special. Astfel, semnalăm faptul că
în actuala reşedinţă a cazărmii din Orăştie şi-au desfăşurat activitatea între
anii 1750-1751 Regimentul 10 Husari Iohann von Belezoy, după care între anii
1769-1776 a funcţionat Regimentul 64 Infanterie Cezaro-Regesc, în organizarea
căruia erau efective româneşti. Regimentul şi-a avut garnizoana de reşedinţă în
Orăştie până la dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, odată cu evenimentele ce
au loc în Europa, la sfârşitul Primului
Război Mondial.
Regimentul cezar şi regesc nr. 64
Orăştie la data mobilizării generale, 31 iulie 1914 de către Austro-Ungaria
avea subunităţile dislocate în următoarele garnizoane: comanda Batalioanelor I şi
II, Batalionul sedentar, Centrul de recrutare şi depozitul de mobilizare se
aflau la Orăştie, Batalionul III era la Trebinje (Bosnia Herţegovina) iar
Batalionul IV la Abrud.
De pe aceste
poziţii începe ,,calvarul războiului” pentru toţi bărbaţii hunedoreni chemaţi
la mobilizare şi urcaţi cu muzică şi flori în trenurile militare, pentru ca
timp de patru ani de zile să bată cu tălpile picioarelor o mare parte din
Europa, începând cu Serbia, Galiţia, Silezia Germană, Italia şi Franţa unde la
12 septembrie 1918, Regimentul 64 asigura şoseaua Toul-Verdun, iar la sfârşitul
lunii octombrie, odată cu prăbuşirea frontului austro-german subunităţile
regimentului părăsesc câmpul de luptă, îndreptându-se spre Viena.
În afara Regimentului 64
Infanterie a mai staţionat în garnizoana
Orăştie, în anul 1855, Regimentul 20 Infanterie; 1867-1876 se află staţionată
Comanda Jandarmeriei Teritoriale nr.10 (staţiune volantă); 1897-1898 Batalionul
2 al Regimentului 82 Infanterie; 1899-1902 Batalionul 4 al Regimentului 63 Infanterie; 1903-1906 Batalionul 1 al
Regimentului 31 Infanterie, 1907-1910 Batalionul 28 Vânători.
După încheierea Primului Război
Mondial, întorşi acasă militarii români din Regimentul 64 Infanterie s-au pus
în slujba naţiunii, activând în gărzile naţionale locale. În Orăştie, în
cazarma oraşului s-a înfiinţat Garda Naţională Română având în componenţa sa un
număr de 300 de soldaţi sub comanda lt.col. Titus Cernăuţeanu, fost ofiţer al
Regimentului 64 Infanterie.
După Marea Unire, la Orăştie ia
fiinţă Regimentul 92 Infanterie ,,Decebal” care va face parte din organica D.18
Infanterie. Acest regiment şi-a desfăşurat activitatea în mod normal pe timp de
pace, până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.
La 22 iunie 1941, Regimentul 92
Infanterie începe marşul spre front şi este introdus în luptele duse pentru
asediul Odesei (la data de 16 octombrie 1941). În urma acţiunilor de luptă,
Regimentul 92 Infanterie a suferit mari pierderi, fiind necesară retragerea de
pe front şi revenirea în garnizoana Orăştie, pentru refacere. În luna
septembrie 1942 regimentul a fost trimis din nou pe front, la Stalingrad; din
nou regimentul este afectat de mari pierderi umane în urma cărora se întoarce
la Orăştie, tot pentru refecere. După data de 23 august 1944, acest regiment
participă cu succes la luptele pentru eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei de
sub ocupaţia fascistă, luptând până în jurul datei de 10-12 mai 1944.
După război, Regimentul 92
Infanterie îşi schimbă garnizoana şi cazarma este preluată de Ministerul de
Interne. În impozantele corpuri de clădiri au început să-şi desfăşoare
activitatea unităţi ale Ministerului de Interne după cum urmează: între anii
1951-1973 a funcţionat Batalionul 4 Securitate; 1973-1984 Batalionul 38
Securitate; 1984-1989 Batalionul 39 Securitate. După 22 decembrie 1989, în
cazarma garnizoanei Orăştie şi-a desfăşurat activitatea Centrul de Perfecţionare
şi Pregătire Jandarmi, precum şi un Batalion de jandarmi. În prezent, îşi desfăşoară
aici activitatea Centrul de formare iniţială a cadrelor Ministerului de
Interne.
Începând din anul 1962 în Orăştie,
la marginea de sud-vest a oraşului, pe forma de teren Dealul Mic, începe
construirea unei noi cazărmi aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, cu
scopul amplasării aici a unei unităţi de apărare antiaeriană, care să apere
zona industrială a Judeţului Hunedoara. Astfel, începând cu anul 1963 ia fiinţă Divizionul 2 Rachete
Antiaeriene, subordonat Regimentului 15 A.A. Mixt, cu sediul în localitatea
Hunedoara.
În anul 2002 unitatea a fost desfiinţată,
cadrele fiind trecute în rezervă sau mutate în alte garnizoane, cazarma fiind
predată în custodia Primăriei Municipiului Orăştie. Menţionăm numele comandanţilor
care au fost la comanda Divizionului 2 R.A.A. din această unitate: lt. col. Puşca
Constantin, col. Vişan Marin, col. Ştefan Nicolae, col. Pascu Gheorghe, col.
Lungu Vasile, col. Rusan Ionel şi lt. col. Man Gheorghe.
5. Deva
Deva şi împrejurimile ei apar
ca ţinut locuit încă din epoca neolitică (5500-2500 î.Hr.). În epoca
daco-romană, Deva a ajuns un târguşor, având pe Dealul Cetăţii posturi de veghe
cu anumite fortificaţii sau poate chiar o cetate.
În evul mediu, Deva, ca
„district militar valah”, a înregistrat o dezvoltare evidentă, iar în timpul
stăpânirii „corvineştilor” a cunoscut una din cele mai prospere perioade.
Când ungurii au ocupat
Transilvania, au găsit la Deva o veche aşezare omenească stabilă, cu lucrări de
fortificaţii pe deal.
Deva, fiind aşezată pe calea
principală de comunicaţii a Văii Mureşului, a trebuit să înfrunte toată urgia
popoarelor migratoare, fapt ce n-a îngăduit oraşului să aibă o dezvoltare
deosebită.
Cetatea – podoabă şi simbol
distinct şi strălucit al municipiului Deva, a fost construită din necesităţi
strategice de apărare în urma năvălirii tătarilor din anul 1241. Este atestată
documentar în anul 1269, dar ea fusese construită cu mult înainte. Cetatea
Devei este una din puţinele cetăţi din Europa şi unica din Ardeal care nu a
putut fi cucerită, deşi a fost atacată de cumani, turci (în anii 1550, 1552,
1557) şi de alte popoare migratoare. Ea a reprezentat un punct de rezistenţă
împotriva tendinţelor expansioniste străine şi chiar a unor atacatori interni.
Uneori, a reprezentat adăpost pentru nobilime în timpul Răscoalei lui Horea,
Cloşca şi Crişan (1784) şi în timpul Revoluţiei din 1848.
În anul 1600, din Cetatea Devei
s-a tras asupra suitei cu care domnitorul Mihai Viteazul se îndrepta spre Praga
(unde era reşedinţa împăratului Imperiului Hasburgic), provocându-i unele
pierderi în oameni. În perioada
1687-1706, Cetatea a fost ocupată de armata imperială hasburgică. În 1800, ca
urmare a apariţiei tunurilor, s-a considerat că Cetatea nu mai are nicio
valoare strategică, şi în consecinţă, Consiliul imperial austriac anulează
regimul de fortăreaţă al Cetăţii şi inventarul mobil se vinde la licitaţie.
Dar, în anul 1817, împăratul
Francisc I împreună cu preafumoasa Corina Augusta în călătorie prin
Transilvania, dă ordin de refacere a Cetăţii, prelungindu-i viaţa până în anul
1849, când este părăsită definitiv, fiind parţial distrusă ca urmare a
exploziei depozitului de pulbere.
Un eveniment semnificativ a
avut loc în Deva la 18 august 1849 (după ce acţiunea de împăcare
româno-maghiară întreprinsă de marele revoluţionar Nicolae Bălcescu nu a
reuşit), respectiv capitularea şi depunerea armelor de către resturile armatei
maghiare ardelene în faţa comandantului rus care contribuise la înăbuşirea
revoluţiei.
În acea zi au capitulat la Deva
800 de ostaşi şi 350 de ofiţeri, cu 42 de tunuri şi 12 steaguri, iar vestitul
general Bem era silit să plece în Turcia unde se coverteşte la islamism şi
devine guvernator de Alep. Desigur, în perioada ocupaţiei hasburgice şi mai
ales în aceea a dualismului austro-ungar, în Deva au existat puternice
garnizoane militare.
Un moment important în istoria
poporului român şi implicit şi pentru locuitorii Devei şi care a avut un impact
şi cu profunde conotaţii militare, a fost Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Odată cu constituirea
Consiliului Naţional Român, s-a trecut şi la constituirea Consiliilor Naţionale
Române locale, ca organe politico-administrative şi apoi constituirea de Gărzi
Naţionale Române ca organe de ordine şi apărare în toate oraşele şi comunele
Transilvaniei.
La Deva, la 7 noiembrie 1918,
în faţa Bisericii Ortodoxe, s-a hotărât în unanimitate înfiinţarea Consiliului
Naţional Român şi organizarea Gărzii Naţionale Române.
În Garda Naţională din Deva au
intrat 120 de oameni - ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi, comandant fiind numit locotenentul
Alexandru Ianculovici.
Acest vrednic locotenent a
organizat garda, iar după Unire a intrat în armata română ca ofiţer de
artilerie, avansând până la gradul de general, grad cu care a participat la al Doilea
Război Mondial, fiind distins cu înalte ordine şi medalii militare.
Sub comanda sa, membrii Gărzii
Naţionale şi-a făcut pe deplin datoria sfântă de a fi scutul armat al noii
situaţii create.
La scurt timp după triumful
Marii Uniri de la Alba Iulia, un eveniment semnificativ a făcut din nou să vibreze
de bucurie inimile devenilor: sosirea Armatei Române în Deva, în ziua de
sâmbătă, 14 decembrie 1918.
Când Regimentul 10 Vânători de
Munte, sub comanda col. Oprescu a sosit cu trenul în gara Deva, o mulţime de
oameni au întâmpinat cu urale şi aplauze ostaşii români, îmbrăţişându-i şi
sărutându-i.
După ce lt. Alexandru
Ianculovici – comandantul Gărzii Naţionale din Deva a dat onorul militar col.
Oprescu şi a urat bun venit Armatei Române, coloana de ostaşi ai Regimentului
10 Vânători de Munte s-a îndreptat spre piaţa din centrul oraşului, aflată în
faţa Primăriei. Aici erau aşteptaţi de o mare mulţime de oameni şi de membrii
C.N.R. Deva, preşedintele urându-le bun venit.
După primirea plină de
entuziasm şi foarte călduroasă din partea populaţiei Devei, în faţa Primăriei
s-a încins Hora Unirii, jucată şi cântată de către toţi participanţii.
Locul de desfăşurare a acestei
mari manifestări din faţa Primăriei şi a clădirii Asociaţiei Culturale „Casina
Naţională” s-a numit de atunci „Piaţa Unirii”, denumire păstrată şi în prezent.
În perioada interbelică, la
Deva şi-au avut reşedinţa în perioade diferite de timp, unităţi ale Armatei
Române cum sunt: Regimentul 26 Infanterie, Regimentul 4 Grăniceri, Brigada 7
Vânători de Munte şi Regimentul 3 Transmisiuni.
După Dictatul de la Viena din
august 1940, în Garnizoana Deva, au fost redislocate unele unităţi din Ardealul
de Nord.
După încheierea celui de-al
doilea Război Mondial, unităţile militare din Deva au fost redislocate în alte
garnizoane.
În anul 1951, în oraşul Deva a
fost dislocat de la Lugoj Regimentul 169 pionieri care şi-a schimbat denumirea
de mai multe ori, fiind totodată şi restructurat de mai multe ori,
corespunzător cerinţelor.
Găsim de cuviinţă să prezentăm
o scurtă istorie a Regimentului de geniu care, din cei 88 de ani de existenţă,
58 i-a „trăit” în Deva. În baza Înaltului Decret Regal nr. 2255/1922, la data
de 16 mai 1922 se înfiinţează Regimentul 1 Pionieri.
În perioada de la înfiinţare
până în iunie 1941, regimentul a fost restructurat de mai multe ori şi dotat în
raport cu misiunile ce urmau să fie executate. Din 22 iunie 1941 până în mai
1945, participă la operaţiunile militare în componenţa unor mai unităţi de arme
întrunite. Spaţiul nu ne permite prezentarea decât foarte sumară a complexităţii,
diversităţii şi numărului misiunilor îndeplinite de această unitate.
Atât subunităţile regimentului,
cât şi ofiţerii, subofiţerii şi ostaşii acestuia au dat supremul sacrificiu
pentru îndeplinirea misiunilor. Pentru faptele lor de eroism, subunităţile, ofiţerii
şi ostaşii au fost citaţi prin ordine de zi ale marilor unităţi în cadrul
cărora au acţionat, mulţi fiind decoraţi cu ordine şi medalii militare. De la
înfiinţare şi până în prezent, Regimentul a primit mai multe denumiri şi a
suferit unele restructurări, astfel: în
1922- Regimentul 1 Pionieri, în 1951 -
Regimentul 169 Pionieri, în 1959 - Regimentul 54 Geniu, în 1992 - Regimentul 54
Geniu „Sarmizegetusa”, în 2002 - Brigada
6 Geniu Teritorială, în 2007 –
Batalionul 53 Geniu.
Chiar de la începutul
existenţei sale şi până în 1989, unitatea a îmbinat misiunile de instrucţie cu
sarcinile din economia naţională şi cu prevenirea şi înlăturarea efectelor unor
catastrofe naturale.
În perioada 1951, anul în care
a fost dislocat în Deva şi până în prezent, regimentul a obţinut rezultate bune
şi foarte bune atât în procesul instructiv - educativ, cât şi în aplicaţiile cu
marile unităţi la care a fost subordonat.
Ani la rând, regimentul, cât şi
subunităţile subordonate, au fost declarate unitate şi subunităţi de frunte.
Dacă până în anul 1951 a executat
pentru economia naţională sute de
kilometri de drumuri şi zeci de poduri, după această dată s-au multiplicat şi
diversificat sarcinile în economia naţională.
Iată câteva obiective la
construirea cărora şi-au adus contribuţia subunităţile regimentului:
hidrocentrala de la Bicaz, combinatele chimice de la Brazi, Turnu Măgurele,
canalul Dunăre – Marea Neagră, sistemele de irigaţii, construcţii speciale,
amenajarea litoralului Mării Negre, Transfăgărăşan, munci agricole etc.
O contribuţie însemnată au
adus-o la prevenirea şi înlăturarea efectelor unor calamităţi naturale ca:
inundaţiile din 1962 de la Chişinău Criş, inundaţiile din anii 1970 şi 1975 din
jud. Hunedoara, alunecarea de steril de la Certej din 1971, cutremurul din 1977,
alunecarea de teren din zona barajului
Râul Mare Retezat din anul 1999 şi multe alte situaţii.
De mare importanţă au fost şi
misiunile executate de unele cadre ale regimentului în Bosnia - Herţegovina şi
în alte teatre de operaţii din străinătate, ocazie cu care geniştii noştri au
demonstrat, cu prisosinţă, că sunt tot atât de competenţi ca cei din armatele
ţărilor membre NATO.
În municipiul Deva au existat
şi există şi alte structuri de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională.
Astfel, există Centrul Militar
Judeţean, care în decursul anilor a desfăşurat o intensă activitate pentru
asigurarea cu resurse umane şi materiale planurile de mobilizare ale unităţilor
militare şi ale celorlalte structuri de apărare, ordine publică şi siguranţă
naţională, precum şi activităţi de recrutare - încorporare a tinerilor şi
evidenţa tuturor rezerviştilor din judeţul Hunedoara.
Ne aplecăm cu veneraţie şi
respect asupra trecutului militar al municipiului Deva, al înaintaşilor noştri,
indiferent din ce unitate militară sau armă au făcut parte.
Dorim şi noi, cei de astăzi, să
lăsăm moştenire gândurile şi sentimentele noastre despre cei care, prin faptele
lor, ne-au făurit un trecut glorios cu care ne mândrim atât noi şi, suntem
siguri, că şi cei care vor veni după noi.
Regiunea Munţilor Zarand, veche vatră de locuire şi
cultură a românilor, a fost martora unor evenimente deosebite în istoria milenară a poporului nostru. Locuitorii de pe
aceste meleaguri au fost scut şi pavăză în calea atacurilor străine, dârzenia
în luptă, curajul şi optimismul, încrederea într-un viitor mai bun au fost
suporturi ale rezistenţei acestor locuitori împotriva vicisitudinilor
stăpânirilor străine vremelnice. În vechime eroii neamului s-au chemat daci şi
romani. Pentru daci, cei mai viteji şi
drepţi dintre traci, a muri în luptă cu cei ce le râvneau pământul era
răsplata supremă, iar marii istorici ai antichităţii i-au apreciat pe cei care
locuiesc „pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub
cerul liber” (Diodor din Sicilia). Romanii i-au preţuit pe daci, au convieţuit
cu locuitorii Munţilor Apuseni dezvoltând elemente de civilizaţie materială şi
spirituală în Ţara Zarandului.
De-a lungul secolelor de stăpânire străină, în
epoca voievodatului , a regatului maghiar, a imperiului habsburgic, a
dualismului austro-ungar, moţii şi-au apărat şi menţinut limba şi credinţa,
apartenenţa la romanitatea orientală - ai cărei singuri moştenitori erau. Lupta
pentru autodeterminare şi unitate naţională este reflectată de implicarea
plenară a locuitorilor zărăndeni în pregătirea participărilor la Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia şi prin crearea Gărzilor naţionale româneşti şi
înrolarea după 28.10.1918 în Gărzile Nationale si unităţile ardelene organizate
în Transilvania de Consiliul Dirigent ales la Alba Iulia de Marea Adunare
Naţională şi Ministerul de Război al României.
În baza unui Decret - lege s-au emis Ordinele de
chemare-mobilizare nr.167, 771, 914, 1294, 3786 ale Consiliului Dirigent creându-se
trupele ardelene astfel: din Ordinul Consiliului Dirigent şi al M.C.G. Român se
constituie Corpul Voluntarilor cu Comandamentul la Cluj cuprinzând: Regimentul
1 de voluntari „Avram Iancu” din Cluj, Regimentul 2 de voluntari Alba Iulia şi Regimentul de voluntari Beiuş la Brad. Acesta este constituit de Ioan
Suciu din voluntari din zona Apusenilor
şi văilor Crişurilor şi refugiaţi ardeleni reîntorşi acasă şi are ca
zonă de responsabilitate zona Văii Crişurilor.
Începând cu 25.03.1919 R. Beiuş s-a subordonat comandantului zonei de supraveghere gl.
Aristide Leca, comandantul Diviziei 1 Vânători, cu comandamentul la Sighişoara,
prin comandantul R.7 I. Avea ca misiuni menţinerea
ordinii şi dezarmarea populaţiei în localităţile ardelene, serviciul de garnizoană şi paza căilor de comunicaţie în zonele
administrate de Consiliul Dirigent, precum si sprijinirea actiunilor militare desfăşurate
de trupelor române.
La 3 noiembrie 1916, în plin război mondial,
Marele Cartier General, prin ordinul nr. 294, transformă Şcoala militară de
schiori din Bucureşti, în Corpul Vânătorilor de Munte, comandat de cpt. Virgil
Bădulescu. Actul de naştere al vânătorilor de munte a fost semnat în condiţii
vitrege, însă sub semnul unei zodii norocoase, deoarece în cei aproape 103 de
ani de existenţă, timp în care au participat activ şi la cele două războaie
mondiale, trupele de vânători de munte au dat dovadă de tenacitate şi de o
dârzenie ieşită din comun, conştiente fiind că cine vrea să cucerească această
ţară, trebuie să-i cucerească munţii, adică ultima ei redută şi astfel, prin
jertfe imense şi vitejie fără seamăn au dovedit încă de la începutul lor că
sunt adevărate trupe de elită.
Astfel, în perioada 1934-1940 în garnizoana Brad
şi-a avut sediul Batalionul 11 Vânători de Munte ,,Hatmanul Luca Arbore” dislocat de la Rădăuţi şi cartiruit în
localul unei clădiri construită şi amenajată cu sprijinul puternicei societăţi
aurifere ,,Mica Brad”. După
încheierea celui de al Doilea Război Mondial şi trecerea armatei române la organizarea
de pace, vânătorii de munte au intrat sub incidenţa numeroaselor decrete şi
ordine care vizau noua structură militară. Prin desfiinţarea Diviziei 3 Munte,
şi ulterior, în anul 1956, şi a Diviziei 57 Vânători de Munte, la ordinele
venite din afara ţării, a dispărut din zona munţilor Apuseni orice urmă de
vânător de munte, zona devenind săracă nu numai în trupe de munte, dar şi în
orice alt fel de unităţi sau mari unităţi.
Acest aspect a fost sesizat şi de Marele Stat
Major, care, în conformitate cu Ordinul ministrului forţelor armate nr. M-20
din 16.04.1969, odată cu alte unităţi şi mari unităţi, a înfiinţat începând cu
1 iunie 1969 Batalionul 26 Vânători de
Munte cu sediul în garnizoana Brad, judeţul Hunedoara, al cărui prim comandant
a fost numit col. Horia Şerbănescu, figură legendară a vânătorilor de munte. Un
moment emoţionant în viaţa unităţii s-a petrecut pe data de 19 octombrie 1969
când s-a primit într-un cadru festiv Drapelul de luptă al Batalionului 26
Vânători de Munte, simbol al onoarei şi vitejiei militare, iar pe data de 24
octombrie 1969 a primit denumirea de Batalionului 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu”.
În baza ordinului Ministrului Apărării Naţionale,
nr. AM-06609 din 15.10.1990, denumirea Batalionului 26 Vânători de Munte ,,Avram Iancu” se schimbă în Batalionul
26 Vânători de Munte ,,Zarand”. Numele eroului atât de îndrăgit al moţilor şi
al tuturor locuitorilor din Transilvania intră în denumirea proaspăt
înfiinţatei Brigadă 5 Vânători de Munte, din oraşul Alba - Iulia, comandată
atunci de col. Viorel Bârloiu. Conform
ordinului nr. J-7259/14.11.2006 al U.M. 02490 „B” Bucureşti şi în baza
aprobării Ministrului Apărării pe raportul nr. D.R. 3307/01.11.2006, începând cu 15.12.2006 se revine la denumirea
onorifică Batalionul 26 Vânători de
Munte ,,Avram Iancu”.
Acum, la
moment aniversar, la 5 ani de la constituirea Asociaţiei Judeţene a Cadrelor
Militare în Rezervă şi în Retragere „Sarmizegetusa” Hunedoara şi a 6 ani de la înfiinţarea
Asociaţiei „Zarand” a C.M.R.R.V.M. Brad, continuatoarea tradiţiilor militare
ale vânătorilor de munte şi ale moţilor în Munţii Apuseni, aducem un pios
omagiu corpului de cadre care sub faldurile mândrului tricolor, au instruit şi
educat multe generaţii de ostaşi formându-i ca cetăţeni în spiritul dragostei
faţă de patrie şi popor.
Acest corp de cadre s-a implicat cu dăruire în
viaţa social economică şi culturală a zonei, dar au participat şi la realizarea
unor obiective economice de importanţă naţională. Odată cu reînfiinţarea
vânătorilor de munte în Brad sub conducerea inimoşilor lor comandanţi: col. Horia Dima Şerbănescu, col. Şişu P. Gheorghe,
col. Miclăuş Axente, col. Ungureanu Gheorghe, gl.bg. (r) Andreica
Gheorghe, gl.bg. (r) Tămăzlăcaru Mircea,
gl.bg. (r) Bârea Vasile, col. (r) Dobra
Ioan, au preluat iniţiativa refacerii întreţinerii şi dezvoltării monumentelor
istorice de pe plaiurile zărăndene. Astfel, în 1970 militarii batalionului au
trecut la refacerea Panteonului eroilor neamului de la Ţebea.
S-a realizat Complexul comemorativ al Revoluţiei de
la 1848 din comuna Baia de Criş.
La iniţiativa comenzii unităţii, în anul 1972 s-a declanşat „Acţiunea Zarand” în
localitatea Dupăpiatră, comuna Buceş, unde s-a comemorat bătălia dintre moţii
lui Avram Iancu şi trupele represive maghiare ale lui Hatvany, ridicându-se o
troiţă comemorativă, desfăşurându-se de atunci în fiecare an o reconstituire a
bătăliei.
Pentru a consfinţi material legătura moţilor cu
istoria, din iniţiativa regretatului col.
Horia Dima Şerbănescu şi a academicienilor Constantin Daicoviciu şi Hadrian Daicoviciu s-a realizat un
parteneriat cu Institutul de cercetări de istorie şi arheologie al
Transilvaniei, Muzeul de istorie Cluj Napoca, Muzeul civilizaţiei dacice şi
romane Deva, în perioada 1972- 1986, asigurându-se efective de militari pentru
executarea de săpături arheologice şi
refacerea monumentelor din sanctuarul dacic de la Sarmizegetusa Regia -
Grădiştea de Munte, Costeşti, Blidaru,Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Tapae -
Bouţari.
În aceeaşi
idee, în anul 1981 Statul Major al Gărzilor patriotice, Batalionul 26
V.M., Muzeul civilizaţiei dacice şi romane Deva au ridicat pe acelaşi
amplasament Casa memorială a martirului neamului nostru, Gheorghe Crişan.
Efectivele batalionului au acţionat cu curaj,
dăruire şi eficienţă la limitarea efectelor inundaţiilor devastatoare de pe
văile Crişului Alb şi Mureşului astfel: în Brad – februarie 1970, la Ilia şi
Deva în mai 1970, la catrastrofa naturală de la Certej în 1971, pentru salvarea
populaţiei şi limitarea efectelor inundaţiilor de la Ilia în anul 1975.
Efectivele batalionului au contribuit de asemenea la: construirea
fabricii de ciment Chişcădaga şi a exploatării miniere Roşia Poieni, a barajul
de la Râul Mare Retezat şi la construirea magistralei de nord a ,,Transfăgărăşanului”.
Frumoase pagini de istorie, înscrise în cronica de aur a Batalionului 26 Vânători
de Munte ,,Avram Iancu”. La
asemenea fapte şi ei, purtătorii beretelor verzi ca cetina brazilor, s-au
dovedit a fi la înălţimea înfăptuirilor, fiind cuprinşi cu eforturi şi
răspunderi diferite în bilanţul realizărilor.
Dacă faptele
sunt dovedite, cuvine-se a încrusta pe răboj făptuitorii care astăzi sunt în
rezervă, dar până mai ieri erau bravi ostaşi ai Batalionului ce poartă cu
mândrie numele ,,Crăişorului Munţilor Apuseni”.
Iată, spre
pilda generaţiilor viitoare pe cei ce-au făcut istorie, aici în ţara
Zarandului: gl.bg. (r) Bârea Vasile, gl.bg. (r) Posteucă Florea, col.(r)
Abrudean Ioan, col.(r) Şerbănescu Victor, col.(r) Coita Paul, col.(r) Minoiu
Nicolae, lt.col.(r) Telcinschi Constantin, lt.col.(r) Boszitz Ladislau, lt.col.(r)
Pampu Ioan, lt.col.(r) Chiroiu Constantin, col.(r) Drăghici Dorel, mr.(r)
Lăsleianu Alexandru, mr.(r) Iga Vasile, plt.Adj.(r) Norses Ioan, plt.adj.(r)
Mirea Dumitru Ilie, m.m. (r) Ştefan Horia, m.m.(r) Pescar Mirea, mm. (r) Anca Emil,
plt.adj.(r) Florea Ioan, mm. (r) Ilieş Teodor.
Cu toţii,
fiind pătrunşi de semeţia, tenacitatea şi iubirea de arma ce-o poartă în inimă, s-au unit în garnizoana
lor de suflet, în Asociaţia locală ,,Zarand” a C.M.R.R. Vânători de Munte,
pentru a-şi promova spiritul armei şi a fi aura protectoare ce înconjoară
actualii combatanţi din cazarma Vânătorilor din Brad, unde îşi duce viaţa o
unitate etalon a Armatei Române.
colonel (r) Dănilă Moldovan
colonel (r) Adrian Ronai
colonel (r) Nicolae Minoiu
colonel (r) Ioan Năznean
colonel (r) Iancu Creţu
colonel (r) Nicolae Marcu
colonel
ing. (r) Felician Răduţiu
lt. colonel (r) Nicolae Lobonţ
lt. colonel (r) Marcel Ciobanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu